Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu la ceas jubiliar

Text: Ana Florescu – muzeograf, Memorialul Ipoteşti 

Zilele Eminescu – ediţia XLIII – Ipoteşti, 14 – 15 ianuarie 2010, au debutat sub semnul jubileului împlinirii a 160 de ani de la botezul poetului Mihai Eminescu, primit în miez de ianuarie, la biserica Ospenia, în miezul în târgul Botoşanilor.

Naşterea celui ce rămâne  de la Constantin Noica încoace omul complet al culturii româneşti, a prilejuit debutul manifestărilor ipoteştene, în parteneriat cu Şcoala cu clasele I-VIII Mihai Eminescu din Ipoteşti, în data de 14.01.2010, orele 12.00, o dată cu debutul  concursul literar care poartă  titlul Dor de Eminescu. Activitatea este parte integrantă a  proiectului educaţional  ce are ca scop dezvoltarea dragostei pentru literatură română clasică şi contemporană – (aspect neglijat după 1989) – , cunoaşterea vieţii şi operei poetului Mihai Eminescu şi, nu în ultimul rând, sensibilizarea interesului comunităţii locale cu privire la ziua de 15 ianuarie. 

Concursul, desfăşurat în Amfiteatrul Laurenţiu Ulici din cadrul Bibliotecii Naţionale de Poezie, parte integrantă a Memorialului,   a cuprins  următoarele probe: – prezentare Power Point  –  viaţa şi opera poetului Mihai Eminescu; – cunoştinţe despre viaţa şi opera poetului; – lucrare în acuarelă; – creaţie literară proprie; – recitare de versuri din creaţia eminesciană.

Coordonatorul acestui proiect educaţional a fost profesor Gabriela Creţu, iar  principalii  colaboratori sunt: director prof. Ana-Lăcrămioara Sandu, consilier educativ prof. Aurora Ailoaiei, manager Memorialul Ipoteşti – ec. Jîjîie Miluţă.

Vineri, 15 ianuarie 2010, Ipoteştii au fost gazda manifestărilor dedicate lui Mihai Eminescu, începând cu ora 11,30, când managerul Memorialului Ipoteşti, ec. Miluţă Jîjîie şi cercetător. dr. Valentin Coşereanu au întâmpinat  invitaţii – autorităţi politice locale, precum şi importanţi oameni de cultură şi scriitori din ţară şi străinătate.

Ec. Miluţă Jîjîie – manager Memorialul Ipoteşti, Mihai Ţâbuleac – Preşedintele Consiliului Judeţean Botoşani, cercet. dr. Valentin Coşereanu

În Biblioteca Naţională de Poezie Mihai Eminescu (Amfiteatrul Laurenţiu Ulici) a avut loc deschiderea oficială a Zilelor Eminescu – 15 ianuarie 2010. A fost onorant ca din partea gazdelor, Mihai Ţâbuleac – Preşedintele Consiliul Judeţean Botoşani, să deschidă această ediţie aniversară, finanţată de acelaşi for tutelar, finanţare care a făcut posibilă organizarea şi realizarea acestei manifestări culturale deosebite.

Dintre invitaţi a luat cuvântul senatorul Varujan Vosganian,  vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, care a vorbit despre importanţa operei eminesciene în contextul culturii române şi universale. 

 A urmat lansarea antologiei Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Opera Prima – prezentare făcută de poetul Gellu Dorian – membru al Uniunii Scriitorilor din România şi apoi au  lecturat din propriile  creaţii o  parte din cei 11 tineri autori cuprinşi  în această antologie, tipărită sub egida Memorialului Ipoteşti, cu menţiunea că acest premiu de talie naţională  a fost instituit la iniţiativa Memorialului Ipoteşti în anul 1997, în urma unei propuneri a poetie Ileana Mălăncioiu, având ca scop promovarea creaţiei poeţilor debutanţi români.

Decernarea medaliilor jubiliare 160 de ani de la naşterea marelui poet Mihai Eminescu şi a albumului omagial Mihai Eminescu  s-a făcut, în jurul orei 12,30, de către prof. Viorel Enea (prim-vicepreşedinte al Departamentului Moldova din cadrul Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi director general al Centrului de Studii Ştefan cel Mare şi Sfânt Botoşani).

Participanţii la manifestări, oameni de litere, politicieni  şi împătimiţi iubitori de Eminescu, prezenţi la Ipoteşti s-au deplasat apoi către Muzeul Mihai Eminescu, nu înainte însă de a participa la depunerea unei coroane de flori la bustul poetului Mihai Eminescu, amplasat în incinta Memorialului, o frumoasă lucrare din bronz, realizată de sculptorul Gheorghe Anghel în 1959.

În  sala Horia Bernea, a avut loc  vernisajul valoroasei expoziţii  Donaţia Doina Gloria Folescu – pictură şi grafică, prezentarea fiind făcută de cercet. dr. Valentin Coşereanu, în faţa unui numeros public iubitor de artă în general şi  de frumos, în special.

În aceeaşi clădire, în sala Portaluri, a urmat vernisarea expoziţiei etnografice La gura sobei – realizată în colaborare cu Grupul Şcolar Ştefan cel Mare şi Sfânt Vorona (Botoşani), de către muzeograf Ana Florescu şi maestru sunet – lumini Constantin Oneaga. Prezentarea expoziţiei a fost făcută de către şi muzeograf Ana Florescu şi profesorul Dumitru Doroftei – din partea Grupului Şcolar Ştefan cel Mare şi Sfânt, un împătimit iubitor şi colecţionar de piese etnografice.

În sala Luceafărul s-a  vernisat expoziţia Lumină dulce, clară …De la obiect la opera de artă – realizare şi prezentare muzeograf Maria Casian, o expoziţie deosebită care a pus în valoare, prin talent şi suflet aparte,   bunuri culturale  din patrimoniul Memorialului Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu bunuri patrimoniale, care au văzut pentru prima dată lumina expunerii.

Inaugurarea sălii Timpul – parte a Muzeului Eminescu, prin expoziţia,…timpul creşte-n urma mea…a fost un alt moment aparte din programul manifestărilor zilei de 15 ianuarie.  Realizarea şi material documentar au  fost concepute  de muzeograf Maria Casian.

Zilele Eminescu – ediţia a XLIII – 15 ianuarie 2010 s-au finalizat la Ipoteşti printr-un concert susţinut de coralele  Lira şi Anima musica, pe versuri eminesciene (compozitori Gheorghe Cojocaru şi Tudor Jarda), avându-l dirijor  pe prof. Dragoş Boicu, concert care a fost audiat de un public amator de muzică corală de bună calitate.

Pentru a ilustra străvechiul meşteşug al olăritului în judeţul Botoşani, la manifestările ipoteştene au participat cu un stand şi meşterii populari Sonia şi Eusebiu Iacinschi, delectând publicul prezent cu variata lor ofertă.

FACSIMILAREA MANUSCRISELOR EMINESCIENE

 Autor, Muzeograf Ana FLORESCU, Memorialul Ipoteşti

 Constantin Noica, în „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”, vorbind despre „miracolul” celor 44 de caiete ale poetului, aflate la Biblioteca Academiei Române, îl citează pe Nicolae Iorga, care, în 1903, scria: „un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a şti, suflet doritor de a împărtăşi altora…ochi puternici, ţintind necontenit idealul”. Un timp, au fost voci care au ironizat expresia „omul deplin al culturii româneşti”, aşa încât aproape nu a mai fost folosita. De fapt, Nicolae Iorga este acela care scria despre Eminescu: „Un om complet, într-o vreme în care ceia ce este necesar pentru noi este această refacere a omului complet, pe care timpurile noastre l-au sfărâmat în fragmente, distrugând omenirea în însăşi esenţa ei iniţială şi definitivă” Noica adaugă: „Aceasta este imaginea pe care Iorga îţi cere s-o desprinzi din caiete” Şi a făcut-o pentru a demonstra că, citindu-le, ai sentimentul „că te afli în faţa omului deplin al culturii româneşti” Pentru acel timp (în anul 1975) aşa era: „Manuscrisele nu pot fi date pe mâinile noastre, căci sunt prea preţioase. Şi trebuie totuşi să cadă sub ochii tuturor”

 La 15 ianuarie 2005, când s-au împlinit 155 de ani de la naşterea „poetului nepereche”, la Sala de Expoziţii a Bibliotecii Academiei Române, a avut loc lansarea primului volum din manuscrisele eminesciene faximilate. (dintr-o serie de 23), însoţit de un CD-ROM, apărut la Editura Enciclopedică, tipărit la Regia Autonomă Monitorul Oficial şi coordonat de Academia Română. Volumul cuprinde manuscrisul românesc nr. 2254, incluzând scrierile din perioada ieşeană (1866-1878), aflat în colecţiile Bibliotecii Academiei Române. Sunt cuprinse scrierile poetului din perioada studiilor şi din perioada ieşeană: piese de teatru (Petru Rareş, Ştefan cel Tânăr, Mira, Andrei Mureşanu, Cel din urmă Muşatin, Gruie Sânger, Bogdan-Dragoş, Decebal, Alexandru Lăpuşneanu); traduceri (Histrion, de Guillom Jerwity, Timon din Atena de William Shakespeare; versuri (Ondina, Morua est, Daina, fata cea nebună, Iubito, dulce înger, Călin Nebunul, Scrisoarea a II-a, Povestea teiului, Strigoii, Despărţire, Atât de fragedă, Călin-file de poveste; publicistică, cronică dramatică, dicţionar de rime-fragmentarium.

 Iniţiativa şi coordonarea acestei opere cu adevărat monumentale sunt ale academicianului Eugen Simion, care în Cuvânt înainte scrie: „Ce ar putea spune toate acestea lumii noastre postmoderne? Cât de exemplară poate fi, în epoca internetului, lecţia eminseciană?…Caietele ne pot spune atât cât suntem în stare să citim în aceste foi îngălbenite ca nişte frunze uscate. Dar, atenţie! , pe ele se află imprimată caligrafia unui geniu poetic…”

 Istoria manuscriselor eminesciene

 Despre destinul acestor manuscrise au scris de-a lungul anilor Perpessicius sau Dimitrie Vatamaniuc. Sunt încă multe lucruri imprecise despre traseul de după 1883 al acestor manuscrise. Atunci, în vara lui 1883, când Eminescu locuia la Ion Slavici s-a declanşat boala şi a fost internat. Puţinele lucruri ale lui Eminescu, inclusiv manuscrisele şi cărţile, au fost luate de Simtion, un prieten intim al poetului. Apoi au trecut în grija lui Chibici-Râvniceanu, care l-a şi supravegheat pe poet după 1884. Se presupune că de la acesta manuscrisele au ajuns la Titu Maiorescu, care le-a donat Academiei în şedinţa din 25 ianuarie 1902, din inventar făcând parte: multe manuscripte, parte poezii publicate, parte încercări, fragmente şi variante de poezii publicate, parte studii, traduceri şi articole în proză”, pe care le avea de la Mihai Eminescu. Şi continua: „Toate aceste manuscripte, aşa cum se află: în cărţi cartonate, în caiete cusute şi în foi volante, vi le trimit alăturat şi le dăruiesc, la rândul meu, Academiei Române, pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cercetări mai amănunţite asupra vieţii şi activităţii marelui nostru poet.” Doi ani mai târziu, în 1904, tot Titu Maiorescu dona Academiei 25 de volume manuscrise vechi şi 72 de cărţi care aparţinuseră lui Eminescu.

 „Tezaurul eminescian păstrat la Biblioteca Academiei se ridică astăzi la 15.478 de pagini, în afara scrisorilor şi a unor documente de arhivă. Ele au fost păstrate aşa cum au fost depuse de Maiorescu, cu excepţia caietelor, ce nu erau legate şi care au primit cartoanele respective de protecţie. Unele dintre caiete, în special Dicţionarele de rime, mai puţin cercetate şi mai puţin uzate, mai păstrează şi astăzi legăturile originale.”

 „Încă de pe atunci au fost şi dintre cei care considerau că aceste manuscrise fac „un deserviciu defunctului poet”…Numele lor nu merită a fi pomenit…Caracterizarea lui Nicolae Iorga rămâne una exemplară şi citez doar aprecierea sa şi anume că manuscrisele eminesciene dezvăluie „în acelaşi timp exemplul spiritului care necontenit se întoarce asupra sa, pentru a se completa, şi completarea aceasta o caută în toate izvoarele de viaţă care se găsesc în jurul lui.”

 Încă din anii ’30 a apărut ideea conservării acestor manuscrise, pentru că Nicolae Iorga scria „Nici un rând din Eminescu nu trebuie să rămână nepublicat”, reprezentând „expresia integrală a sufletului românesc”. Într-un fel, aceasta a fost deviza ediţiei integrale începute de Perpessicius.

 Apoi, Constantin Noica a pledat ades pentru publicarea acestor manuscrise, elaborând, în 1968, un manifest „Faximilaţi manuscrisele lui Eminescu”.

 Şi G. Călinescu, după ce a studiat şi folosit o parte din manuscrise, ajunge la concluzia că „nu e nimic de făcut decât să fie reproduse în întregime”. De ce? Pentru că în dezordinea lor asemănătoare cu un „haos germinativ” se poate descifra acel neastâmpăr al căutărilor febrile de a cunoaşte cât mai mult şi mai bine, încât nici o tendinţă nefiind mai pregnantă decât alta, doar întregul în sine şi prin sine dă seama de aspiraţia spre universalitate, a unei „conştiinţe de cultură”. O conştiinţă care „resimte suferinţa de-a nu şti totul.” Desăvârşirea, adevărata desăvârşire, este în poezie. Poate acesta este şi sensul deplinătăţii eminesciene, care simte întregul, aspiră dureros către el şi – cine ştie? – , fără această suferinţă „deplinătatea” ar fi doar o suficienţă narcisistă… Nu este sensul deplinătăţii asociată cu Goethe, una împlinită, căreia îi lipseau, totuşi, două deschideri „tragicul şi matematismul”. El, Eminescu „ a trăit cu suferinţa de-a nu şti totul. Străbătând atunci dovezile neştiinţei lui, resimţi totul ca o lecţie, pe care aproape toţi cei care au răsfoit manuscrisele lui Eminescu au resimţit-o, în felul lor.” De aici, gândul de-a face ca manuscrisele să stea sub ochii tuturor, ca să-i înveţe, „cu puţinătatea lui Eminescu, ce înseamnă, totuşi, un uomo univesale în versiune românească.” Acel om care caută clipa când „veşnicia-i coboară spre cercare.” Cine a avut curiozitatea să le cerceteze va da dreptate lui C. Noica: „Străbaţi caietele lui Eminescu având tot mai mult sentimentul că nimic nu-l poate destitui din condiţia de om universal…Deşi ele (manuscrisele) sunt datate, se desfăşoară sub devenirea unui timp rostitor, al timpului punerii în rost în care intră destinul lui Eminescu.” Un rost despre care Nicolae Iorga, în 1929, scria articolul „Expresia integrală a sufletului românesc: Eminescu”, din care cităm: „Tot ce avem de la Eminescu sunt fragmente ale unui geniu împiedicat de a pune în valoare imensele lui posibilităţi…O naţiune crescută ca pentru Eminescu nu fusese cu putinţă; dar una prin dânsul şi tocmai cu ajutorul acestora, ar veni să arate că el a fost şi altceva decât cel mai mare poet.”

 Desigur, manuscrisele pot interesa sub mai multe perspective şi, în acelaşi timp, sub toate în unitatea lor. Titu Maiorescu, care l-a numit „rege al cugetării româneşti” vedea îndeosebi poetul. C. Noica descifra cunoştinţe pentru care ar fi putut avea întâietate în „cel puţin patru specialităţi”, amintind filosofia, dar şi lingvistica, istoria sau economia. Cineva ar putea spune ca astfel de „caiete” ar putea fi, îndeosebi astăzi, un îndemn la diletantism, dar, nici vorbă. „ar face specialişti mai buni.” Cert este însă că un singur lucru nu vor face: „Nu vor face poeţi.” Căci vor dovedi oricărui poet pe bază de simplă inspiraţie juvenilă, care anume este subsolul poeziei adevărate. Vor reaminti că toţi marii poeţi ai lumii au fost – nu ştim bine pentru ce – mari oameni de cultură şi că poezia lui Eminescu este o floare aleasă a unei grădini, iar nu una a câmpului.” Cârcotaşii pot vorbi de imperfecţiune, dar este „una care striveşte, cu masivitatea şi deschiderea ei, orice conştiinţă de specialist sau de nespecialist care o confruntă.” Citind cartea lui Noica, ne dam seama că cei care astăzi vor să-l „demitizeze” pe Eminescu vin puţin cam târziu, deoarece aceste Caiete o fac în felul lor, dar, ne avertizează gânditorul, „pot naşte oameni şi creatori”, cei interesaţi având prilejul să afle un „arheu” al culturii noastre.

 Legendă şi destin

 După 1902-1903, manuscrisele au fost cercetate şi în diferite publicaţii ai început să apară numeroase inedite eminesciene şi nu puţini cercetători care le-au valorificat. Să amintim pe Ion Scurtu, care a publicat romanul „Geniu pustiu”(1904), apoi „Scrieri politice şi literare” (1905), „Proză literară (1908) ş.a. Să amintim pe A.C. Cuza, care l-a cunoscut pe Eminescu şi a publicat, în 1908, volumul „Opere complete” (Poezii, nuvele, romane, teatru, cugetări, Scrieri literare, economice, politice, filosofice, Scrisori, Critica raţiunii pure de Kant). Au fost apoi cercetările lui Mihalache Dragomirescu, Gh. Adamescu,G. Bogdan-Duică, Eugen Lovinescu, D. Murăraşu, Ioan Creţu, D. Mazilu. La care se adaugă numele unor mari exegeţi ai operei eminesciene – George Călinescu, Perpessicius, care a ajuns la tomul VI al operelor eminesciene. Au preluat şi împlinit misiunea Dimitrie Vatamaniuc şi Petre Creţia, ajungând la volumul XVI. A apărut şi un volum XVII biobiliografic. Un timp, manuscrisele au fost puse la păstrare…

 Îndemnul lui Constantin Noica „Faximilaţi-l pe Eminescu” nu era cu putinţă în anii”70, dar a devenit o realitate devenit o realitate nu altundeva, ci chiar la Ipoteşti, în condiţii foarte grele datorate tehnicii neperformante de copiere.

 Prezent în 2 octombrie 1984 la Botoşani şi Ipoteşti, Constantin Noica ridică şi aici problema facsimilării manuscriselor eminesciene, temă dezbăutută anterior şi la Sibiu, Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara lăsând Ipoteştilor 11 caiete eminesciene spre facsimilare. Se începe o asiduă muncă de copiere a manuscriselor după microfilmele aflate la Biblioteca Academiei. Cu numeroase drumuri de la Ipoteşti la Bucureşti, cu lipsuri de tot felul, de la înţelegere şi până la substanţe şi materiale pentru realizarea fotografiilor, dorinţa lui Valentin Coşereanu – ajutat de o mână de oameni de suflet, de a realiza copierea manuscriselor (spre a implini speranţa lui C. Noica), va invinge toate opreliştile. Până în 7 decembrie 1986 se copiaseră toate filmele de la Biblioteca Academiei, fiind fotocopiate, după filmele originale, toate manuscrisele existente pe film, rămânând de completat paginile lipsă şi de multiplicat întregul material.

 La 1 aprilie 1987 au fost date la legat primele caiete, iar la 1 octombrie 1987 Noica revine la Botoşani şi vede cele 31 de caiete eminesciene fotocopiate, din care 16 erau deja copiate în câte 3 exemplare.

 Pe 5 decembrie 1987 Noica păşeşte în ,,nemărginirea imaterialului” (V. Coşereanu), lasând în urma sa un vis împlinit. Pe 11 decembrie 1987, în România literară apare ultimul articol, cu rol de simbolic testament, scris de Constantin Noica şi intitulat atât de simplu : La Ipoteşti

 S-a revenit la manuscrise după moartea lui C. Noica, atunci când acad. Eugen Simion a avut iniţiativa elaborării celor şapte volume Mihai Eminescu, în ediţia „Opere fundamentale, de tip Pléiade, a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, îngrijită de Dimitrie Vatamaniuc şi apărută la Editura Univers Enciclopedic

 Încercări de fotocopiere a textelor au mai fost iar artistul Mircia Dumitrescu, realizatorul viziunii grafice, consideră că era „normal să fi dat greş, căci se pleca de la reproducerea obiectului în sine şi nu a spiritului său, nu culoarea paginii peste care s-a aşternut timpul, ci scrisul eminescian este, în fond, unitatea de măsură, ce nu poate fi mărit sau micşorat.” Atunci s-a hotărât realizarea la scara 1/1, cu atât mai mult cu cât, în multe dintre ele, textul acoperă în întregime pagina. Dificultăţi au fost şi pentru că textul era scris cu cerneală sepia sau violet, adăugirile şi sublinierile făcute cu creion roşu sau albastru, iar hârtia era luată la întâmplare. Povesteşte Mircia Dumitrescu: „Atunci am luat hotărârea împreună cu profesorul Eugen Simion şi editorul Marcel Popa de a tipări textul pe o hârtie colorată în masă, apropiată culoarea locală a paginilor manuscriselor obţinând unitatea acestei ediţii…Folosind tehnica digitală actuală, s-au putut elimina tonurile hârtiei, păstrând prin raseterizare grafia poetului până la modulaţiile peniţei; s-au putut face separaţii individuale ale celorlalte intervenţii ce vor fi imprimate fiecare separat, adăugiri ce urmează discursului iniţial al poetului, amintind tehnica tiparului înalt…Editorii adaugă fiecărui volum câte un CD, oferind cercetătorului posibilitatea să-şi completeze imaginea asupra manuscriselor.”

 Pentru că acest efort a fost încununat de succes, merită să numim pe toţi membrii echipei de profesori de la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, condusă de Mircia Dumitrescu: Anna-Maria Orbán, Carmen Apetrei, Ovidiu Croitoru, arh. Maria Croitoru şi graficianul Petru Şoşa. Lor li s-a asociat, cu egal profesionalism şi aceeaşi dăruire doamna Gabriela Dumitrescu, şef serviciu Manuscrise-carte rară şi Ovidiu Vitan de la Biblioteca Academiei Române.

 Gabriela Dumitrescu prezintă şi cuprinsul celorlalte 22 de volume: De exemplu, volumul II va cuprinde manuscrisul românesc 2255, care reuneşte creaţii ale lui Mihai Eminescu din perioada ieşeană şi aceea bucureşteană: proză literară (Geniul pustiu, Avatarii faraonului Tlá, La curtea cuconului Vasile Creangă, Părintele Ermolachi Chisăliţă, Archaeus, Iconostas şi fragmentarium, Cezara, Visul unei nopţi de iarnă), versuri (Icoană şi privaz, Diamantul Nordului, Venere şi Madonă, Dorinţa), însemnări de matematică şi fizică, filosofie, istorie, proiecte şi fragmente de comedii şi drame istorice) şi scrisori.

 „Avem forţe intelectuale şi există tehnicieni, care pot duce la capăt miracolul pe care îl anunţa, cu atâta ardoare şi deznădejde filosoful împătimit de Eminescu. Este o datorie de onoare pentru noi, românii, să oferim celor care cred în geniul emblematic al lui Eminescu dovezile trecerii sale scurte, prea scurte pe pământ şi, totodată, urmele lăsate în laboratorul de creaţie de un poet care, lucru nemaiîntâlnit până atunci în lumea românească, voia să cuprindă totul în cultură. De la gramatica sanscrită la filosofia lui Kant şi Schopenhauer…”

 La împlinirea a 155 de ani de la moarte lui Eminescu, Academia Română a lansat primul volum al celebrelor manuscrise facsimilate ale lui Mihai Eminescu, pe 15 ianuarie 2006 au fost lansate volumele II – VI, iar la 15 ianuarie 2008 a fost lansat un număr de încă 12 volume din ediţia facsimilată a manuscriselor eminesciene, însumând aproape 2600 de pagini – hârtie satinată, într-un tiraj de 750 de exemplare, ce au costat peste 900.000 lei.

În anul 2010 se va finaliza editarea manuscriselor eminesciene facsimilate, adică până la volumul XXIV, şi, aşa cum arăta Gabriela Dumitrescu de la BAR, munca de redactare este anevoiasă din cauza faptului că ,,materialul de lucru va fi format din manuscrise nefacsimilate aflate în arhive din Bucureşti, Iaşi sau Cluj”.

 Astfel, visul multor generaţii de cercetători , de iubitori ai culturii române şi ai lui Eminescu, dar şi crezul filozofului C. Noica privind facsimilarea operei eminesciene au devenit o realitate palpabilă. Vor fi în total 14.000 de pagini scrise de Mihai Eminescu, aflate la îndemâna tuturor, într-o prezentare grafică deosebită.

 Ipoteştiul are privilegiul de a deţine toate volumele editate până acum de Academia Română, dar şi meritul de a fi primul întru facsimilarea manuscriselor eminesciene.