Consiliul Judeţean Botoşani

Nr. 1916/29.07.2010

Tel.: 0231 517602, tel./fax:. 0231 517404, e-mail: m.ipotesti”gmail.com, www.eminescuipotesti.ro

Comunicat de Presă

Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu” în parteneriat cu Onişa Art Foundation – Baia Mare, Uniunea Artiştilor Plastici – Baia Mare şi cu Fundaţia „Hand of Help” Botoşani organizează în perioada 04. 08 – 13. 08. 2010  la Ipoteşti Atelierul de Meşteşuguri Tradiţionale – ediţia I – zona Maramureş.

 Atelierul se adresează în special meşterilor populari şi copiilor care doresc să înveţe arta realizării meştesugurilor populare tradiţionale.

 Obiectivul principal de la care s-a plecat în vederea realizării acestui proiect a fost acela de a promova şi revitaliza patrimoniul imaterial cu specific tradiţional românesc prin conservarea vechilor meşteşuguri, prin promovarea patrimoniului imaterial cu ajutorul tehnicilor de realizare ale acestor meşteşuguri, prin iniţierea tinerilor şi copiilor în tainele realizării meşteşugurilor populare tradiţionale.

          Activităţile atelierului vor debuta în data de 04.08.2010, ora 10.00 prin expoziţia cu vânzare „Rod al Meşteşugului”, expoziţie de obiecte tradiţionale specifice zonei Maramureş, ce are ca scop prezentarea către public şi vânzarea unor obiecte etnografice realizate, de-a lungul timpului, de meşterii participanţi la prima ediţie a acestui atelier la Ipoteşti.

          Programul zilnic al atelierului pentru intervalul  04.08. – 12.08.2010 este 9,30 – 13,30 şi 15,00 – 17,00  iar accesul celor interesaţi este liber.

          Meşterii populari care vor coordona activităţile atelierului sunt: Onişa Silvia( pictură pe pânză, pictură gospodării şi îndeletniciri maramureşene), Nicolae Man, Buda Cătălin, Groza Ştefan(cioplitori), Doroghi Mihai (pictură pe lemn, mobilier), Turoczi Juje Clara( pictură pe sticlă, ceramică), Koistan Ştefan( ceramică – olărit), Pop Anghel (cioplitor).

 Tinerii care vor fi iniţiaţi în tainele realizării meşteşugurilor tradiţionale populare sunt 22 de copii din cadrul Fundaţiei „Hand of Help” Botoşani, tineri care vor învăţa, pe toată durata atelierului, arta realizării meşteşugurilor populare tradiţionale maramureşene.

Lucrările atelierului se vor încheia pe data de 13 august 2010, ora 10.00 cu vernisarea Cabanei Maramureş  şi a expoziţiilor realizate cu lucrările meşterilor populari participanţi şi lucrările copiilor care au fost îndrumaţi de aceştia.

          Coordonatorul proiectului cultural este Marius Ştefanachi, restaurator al Memorialului Ipoteşti iar pentru detalii puteţi suna la telefon 0231/517602 sau 0747/088463.

 Parteneri ai proiectului cultural:

  Fundaţia Hand of Help Botoşani;

  Fundaţia Culturală Onişa Art – Baia Mare

 Uniunea Artiştilor Plastici – Baia MAre

 Parteneri media: Evenimentul de Botoşani,  Radio Iaşi, Actualitatea botoşăneană, TeleM

Sponsor: S.C.  ,,PALTINUL,, G.B. SRL BOTOŞANI

Întocmit,   Zaharescu Gianina - Muzeograf relaţii – publice

Eveniment inedit dedicat presei botoşănene la Muzeul Judeţean
Autor: BotosaniNews.ro, 26 iunie

Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu la ceas jubiliar

Text: Ana Florescu – muzeograf, Memorialul Ipoteşti 

Zilele Eminescu – ediţia XLIII – Ipoteşti, 14 – 15 ianuarie 2010, au debutat sub semnul jubileului împlinirii a 160 de ani de la botezul poetului Mihai Eminescu, primit în miez de ianuarie, la biserica Ospenia, în miezul în târgul Botoşanilor.

Naşterea celui ce rămâne  de la Constantin Noica încoace omul complet al culturii româneşti, a prilejuit debutul manifestărilor ipoteştene, în parteneriat cu Şcoala cu clasele I-VIII Mihai Eminescu din Ipoteşti, în data de 14.01.2010, orele 12.00, o dată cu debutul  concursul literar care poartă  titlul Dor de Eminescu. Activitatea este parte integrantă a  proiectului educaţional  ce are ca scop dezvoltarea dragostei pentru literatură română clasică şi contemporană – (aspect neglijat după 1989) – , cunoaşterea vieţii şi operei poetului Mihai Eminescu şi, nu în ultimul rând, sensibilizarea interesului comunităţii locale cu privire la ziua de 15 ianuarie. 

Concursul, desfăşurat în Amfiteatrul Laurenţiu Ulici din cadrul Bibliotecii Naţionale de Poezie, parte integrantă a Memorialului,   a cuprins  următoarele probe: – prezentare Power Point  –  viaţa şi opera poetului Mihai Eminescu; – cunoştinţe despre viaţa şi opera poetului; – lucrare în acuarelă; – creaţie literară proprie; – recitare de versuri din creaţia eminesciană.

Coordonatorul acestui proiect educaţional a fost profesor Gabriela Creţu, iar  principalii  colaboratori sunt: director prof. Ana-Lăcrămioara Sandu, consilier educativ prof. Aurora Ailoaiei, manager Memorialul Ipoteşti – ec. Jîjîie Miluţă.

Vineri, 15 ianuarie 2010, Ipoteştii au fost gazda manifestărilor dedicate lui Mihai Eminescu, începând cu ora 11,30, când managerul Memorialului Ipoteşti, ec. Miluţă Jîjîie şi cercetător. dr. Valentin Coşereanu au întâmpinat  invitaţii – autorităţi politice locale, precum şi importanţi oameni de cultură şi scriitori din ţară şi străinătate.

Ec. Miluţă Jîjîie – manager Memorialul Ipoteşti, Mihai Ţâbuleac – Preşedintele Consiliului Judeţean Botoşani, cercet. dr. Valentin Coşereanu

În Biblioteca Naţională de Poezie Mihai Eminescu (Amfiteatrul Laurenţiu Ulici) a avut loc deschiderea oficială a Zilelor Eminescu – 15 ianuarie 2010. A fost onorant ca din partea gazdelor, Mihai Ţâbuleac – Preşedintele Consiliul Judeţean Botoşani, să deschidă această ediţie aniversară, finanţată de acelaşi for tutelar, finanţare care a făcut posibilă organizarea şi realizarea acestei manifestări culturale deosebite.

Dintre invitaţi a luat cuvântul senatorul Varujan Vosganian,  vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, care a vorbit despre importanţa operei eminesciene în contextul culturii române şi universale. 

 A urmat lansarea antologiei Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Opera Prima – prezentare făcută de poetul Gellu Dorian – membru al Uniunii Scriitorilor din România şi apoi au  lecturat din propriile  creaţii o  parte din cei 11 tineri autori cuprinşi  în această antologie, tipărită sub egida Memorialului Ipoteşti, cu menţiunea că acest premiu de talie naţională  a fost instituit la iniţiativa Memorialului Ipoteşti în anul 1997, în urma unei propuneri a poetie Ileana Mălăncioiu, având ca scop promovarea creaţiei poeţilor debutanţi români.

Decernarea medaliilor jubiliare 160 de ani de la naşterea marelui poet Mihai Eminescu şi a albumului omagial Mihai Eminescu  s-a făcut, în jurul orei 12,30, de către prof. Viorel Enea (prim-vicepreşedinte al Departamentului Moldova din cadrul Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi director general al Centrului de Studii Ştefan cel Mare şi Sfânt Botoşani).

Participanţii la manifestări, oameni de litere, politicieni  şi împătimiţi iubitori de Eminescu, prezenţi la Ipoteşti s-au deplasat apoi către Muzeul Mihai Eminescu, nu înainte însă de a participa la depunerea unei coroane de flori la bustul poetului Mihai Eminescu, amplasat în incinta Memorialului, o frumoasă lucrare din bronz, realizată de sculptorul Gheorghe Anghel în 1959.

În  sala Horia Bernea, a avut loc  vernisajul valoroasei expoziţii  Donaţia Doina Gloria Folescu – pictură şi grafică, prezentarea fiind făcută de cercet. dr. Valentin Coşereanu, în faţa unui numeros public iubitor de artă în general şi  de frumos, în special.

În aceeaşi clădire, în sala Portaluri, a urmat vernisarea expoziţiei etnografice La gura sobei – realizată în colaborare cu Grupul Şcolar Ştefan cel Mare şi Sfânt Vorona (Botoşani), de către muzeograf Ana Florescu şi maestru sunet – lumini Constantin Oneaga. Prezentarea expoziţiei a fost făcută de către şi muzeograf Ana Florescu şi profesorul Dumitru Doroftei – din partea Grupului Şcolar Ştefan cel Mare şi Sfânt, un împătimit iubitor şi colecţionar de piese etnografice.

În sala Luceafărul s-a  vernisat expoziţia Lumină dulce, clară …De la obiect la opera de artă – realizare şi prezentare muzeograf Maria Casian, o expoziţie deosebită care a pus în valoare, prin talent şi suflet aparte,   bunuri culturale  din patrimoniul Memorialului Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu bunuri patrimoniale, care au văzut pentru prima dată lumina expunerii.

Inaugurarea sălii Timpul – parte a Muzeului Eminescu, prin expoziţia,…timpul creşte-n urma mea…a fost un alt moment aparte din programul manifestărilor zilei de 15 ianuarie.  Realizarea şi material documentar au  fost concepute  de muzeograf Maria Casian.

Zilele Eminescu – ediţia a XLIII – 15 ianuarie 2010 s-au finalizat la Ipoteşti printr-un concert susţinut de coralele  Lira şi Anima musica, pe versuri eminesciene (compozitori Gheorghe Cojocaru şi Tudor Jarda), avându-l dirijor  pe prof. Dragoş Boicu, concert care a fost audiat de un public amator de muzică corală de bună calitate.

Pentru a ilustra străvechiul meşteşug al olăritului în judeţul Botoşani, la manifestările ipoteştene au participat cu un stand şi meşterii populari Sonia şi Eusebiu Iacinschi, delectând publicul prezent cu variata lor ofertă.

FACSIMILAREA MANUSCRISELOR EMINESCIENE

 Autor, Muzeograf Ana FLORESCU, Memorialul Ipoteşti

 Constantin Noica, în „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”, vorbind despre „miracolul” celor 44 de caiete ale poetului, aflate la Biblioteca Academiei Române, îl citează pe Nicolae Iorga, care, în 1903, scria: „un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a şti, suflet doritor de a împărtăşi altora…ochi puternici, ţintind necontenit idealul”. Un timp, au fost voci care au ironizat expresia „omul deplin al culturii româneşti”, aşa încât aproape nu a mai fost folosita. De fapt, Nicolae Iorga este acela care scria despre Eminescu: „Un om complet, într-o vreme în care ceia ce este necesar pentru noi este această refacere a omului complet, pe care timpurile noastre l-au sfărâmat în fragmente, distrugând omenirea în însăşi esenţa ei iniţială şi definitivă” Noica adaugă: „Aceasta este imaginea pe care Iorga îţi cere s-o desprinzi din caiete” Şi a făcut-o pentru a demonstra că, citindu-le, ai sentimentul „că te afli în faţa omului deplin al culturii româneşti” Pentru acel timp (în anul 1975) aşa era: „Manuscrisele nu pot fi date pe mâinile noastre, căci sunt prea preţioase. Şi trebuie totuşi să cadă sub ochii tuturor”

 La 15 ianuarie 2005, când s-au împlinit 155 de ani de la naşterea „poetului nepereche”, la Sala de Expoziţii a Bibliotecii Academiei Române, a avut loc lansarea primului volum din manuscrisele eminesciene faximilate. (dintr-o serie de 23), însoţit de un CD-ROM, apărut la Editura Enciclopedică, tipărit la Regia Autonomă Monitorul Oficial şi coordonat de Academia Română. Volumul cuprinde manuscrisul românesc nr. 2254, incluzând scrierile din perioada ieşeană (1866-1878), aflat în colecţiile Bibliotecii Academiei Române. Sunt cuprinse scrierile poetului din perioada studiilor şi din perioada ieşeană: piese de teatru (Petru Rareş, Ştefan cel Tânăr, Mira, Andrei Mureşanu, Cel din urmă Muşatin, Gruie Sânger, Bogdan-Dragoş, Decebal, Alexandru Lăpuşneanu); traduceri (Histrion, de Guillom Jerwity, Timon din Atena de William Shakespeare; versuri (Ondina, Morua est, Daina, fata cea nebună, Iubito, dulce înger, Călin Nebunul, Scrisoarea a II-a, Povestea teiului, Strigoii, Despărţire, Atât de fragedă, Călin-file de poveste; publicistică, cronică dramatică, dicţionar de rime-fragmentarium.

 Iniţiativa şi coordonarea acestei opere cu adevărat monumentale sunt ale academicianului Eugen Simion, care în Cuvânt înainte scrie: „Ce ar putea spune toate acestea lumii noastre postmoderne? Cât de exemplară poate fi, în epoca internetului, lecţia eminseciană?…Caietele ne pot spune atât cât suntem în stare să citim în aceste foi îngălbenite ca nişte frunze uscate. Dar, atenţie! , pe ele se află imprimată caligrafia unui geniu poetic…”

 Istoria manuscriselor eminesciene

 Despre destinul acestor manuscrise au scris de-a lungul anilor Perpessicius sau Dimitrie Vatamaniuc. Sunt încă multe lucruri imprecise despre traseul de după 1883 al acestor manuscrise. Atunci, în vara lui 1883, când Eminescu locuia la Ion Slavici s-a declanşat boala şi a fost internat. Puţinele lucruri ale lui Eminescu, inclusiv manuscrisele şi cărţile, au fost luate de Simtion, un prieten intim al poetului. Apoi au trecut în grija lui Chibici-Râvniceanu, care l-a şi supravegheat pe poet după 1884. Se presupune că de la acesta manuscrisele au ajuns la Titu Maiorescu, care le-a donat Academiei în şedinţa din 25 ianuarie 1902, din inventar făcând parte: multe manuscripte, parte poezii publicate, parte încercări, fragmente şi variante de poezii publicate, parte studii, traduceri şi articole în proză”, pe care le avea de la Mihai Eminescu. Şi continua: „Toate aceste manuscripte, aşa cum se află: în cărţi cartonate, în caiete cusute şi în foi volante, vi le trimit alăturat şi le dăruiesc, la rândul meu, Academiei Române, pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cercetări mai amănunţite asupra vieţii şi activităţii marelui nostru poet.” Doi ani mai târziu, în 1904, tot Titu Maiorescu dona Academiei 25 de volume manuscrise vechi şi 72 de cărţi care aparţinuseră lui Eminescu.

 „Tezaurul eminescian păstrat la Biblioteca Academiei se ridică astăzi la 15.478 de pagini, în afara scrisorilor şi a unor documente de arhivă. Ele au fost păstrate aşa cum au fost depuse de Maiorescu, cu excepţia caietelor, ce nu erau legate şi care au primit cartoanele respective de protecţie. Unele dintre caiete, în special Dicţionarele de rime, mai puţin cercetate şi mai puţin uzate, mai păstrează şi astăzi legăturile originale.”

 „Încă de pe atunci au fost şi dintre cei care considerau că aceste manuscrise fac „un deserviciu defunctului poet”…Numele lor nu merită a fi pomenit…Caracterizarea lui Nicolae Iorga rămâne una exemplară şi citez doar aprecierea sa şi anume că manuscrisele eminesciene dezvăluie „în acelaşi timp exemplul spiritului care necontenit se întoarce asupra sa, pentru a se completa, şi completarea aceasta o caută în toate izvoarele de viaţă care se găsesc în jurul lui.”

 Încă din anii ’30 a apărut ideea conservării acestor manuscrise, pentru că Nicolae Iorga scria „Nici un rând din Eminescu nu trebuie să rămână nepublicat”, reprezentând „expresia integrală a sufletului românesc”. Într-un fel, aceasta a fost deviza ediţiei integrale începute de Perpessicius.

 Apoi, Constantin Noica a pledat ades pentru publicarea acestor manuscrise, elaborând, în 1968, un manifest „Faximilaţi manuscrisele lui Eminescu”.

 Şi G. Călinescu, după ce a studiat şi folosit o parte din manuscrise, ajunge la concluzia că „nu e nimic de făcut decât să fie reproduse în întregime”. De ce? Pentru că în dezordinea lor asemănătoare cu un „haos germinativ” se poate descifra acel neastâmpăr al căutărilor febrile de a cunoaşte cât mai mult şi mai bine, încât nici o tendinţă nefiind mai pregnantă decât alta, doar întregul în sine şi prin sine dă seama de aspiraţia spre universalitate, a unei „conştiinţe de cultură”. O conştiinţă care „resimte suferinţa de-a nu şti totul.” Desăvârşirea, adevărata desăvârşire, este în poezie. Poate acesta este şi sensul deplinătăţii eminesciene, care simte întregul, aspiră dureros către el şi – cine ştie? – , fără această suferinţă „deplinătatea” ar fi doar o suficienţă narcisistă… Nu este sensul deplinătăţii asociată cu Goethe, una împlinită, căreia îi lipseau, totuşi, două deschideri „tragicul şi matematismul”. El, Eminescu „ a trăit cu suferinţa de-a nu şti totul. Străbătând atunci dovezile neştiinţei lui, resimţi totul ca o lecţie, pe care aproape toţi cei care au răsfoit manuscrisele lui Eminescu au resimţit-o, în felul lor.” De aici, gândul de-a face ca manuscrisele să stea sub ochii tuturor, ca să-i înveţe, „cu puţinătatea lui Eminescu, ce înseamnă, totuşi, un uomo univesale în versiune românească.” Acel om care caută clipa când „veşnicia-i coboară spre cercare.” Cine a avut curiozitatea să le cerceteze va da dreptate lui C. Noica: „Străbaţi caietele lui Eminescu având tot mai mult sentimentul că nimic nu-l poate destitui din condiţia de om universal…Deşi ele (manuscrisele) sunt datate, se desfăşoară sub devenirea unui timp rostitor, al timpului punerii în rost în care intră destinul lui Eminescu.” Un rost despre care Nicolae Iorga, în 1929, scria articolul „Expresia integrală a sufletului românesc: Eminescu”, din care cităm: „Tot ce avem de la Eminescu sunt fragmente ale unui geniu împiedicat de a pune în valoare imensele lui posibilităţi…O naţiune crescută ca pentru Eminescu nu fusese cu putinţă; dar una prin dânsul şi tocmai cu ajutorul acestora, ar veni să arate că el a fost şi altceva decât cel mai mare poet.”

 Desigur, manuscrisele pot interesa sub mai multe perspective şi, în acelaşi timp, sub toate în unitatea lor. Titu Maiorescu, care l-a numit „rege al cugetării româneşti” vedea îndeosebi poetul. C. Noica descifra cunoştinţe pentru care ar fi putut avea întâietate în „cel puţin patru specialităţi”, amintind filosofia, dar şi lingvistica, istoria sau economia. Cineva ar putea spune ca astfel de „caiete” ar putea fi, îndeosebi astăzi, un îndemn la diletantism, dar, nici vorbă. „ar face specialişti mai buni.” Cert este însă că un singur lucru nu vor face: „Nu vor face poeţi.” Căci vor dovedi oricărui poet pe bază de simplă inspiraţie juvenilă, care anume este subsolul poeziei adevărate. Vor reaminti că toţi marii poeţi ai lumii au fost – nu ştim bine pentru ce – mari oameni de cultură şi că poezia lui Eminescu este o floare aleasă a unei grădini, iar nu una a câmpului.” Cârcotaşii pot vorbi de imperfecţiune, dar este „una care striveşte, cu masivitatea şi deschiderea ei, orice conştiinţă de specialist sau de nespecialist care o confruntă.” Citind cartea lui Noica, ne dam seama că cei care astăzi vor să-l „demitizeze” pe Eminescu vin puţin cam târziu, deoarece aceste Caiete o fac în felul lor, dar, ne avertizează gânditorul, „pot naşte oameni şi creatori”, cei interesaţi având prilejul să afle un „arheu” al culturii noastre.

 Legendă şi destin

 După 1902-1903, manuscrisele au fost cercetate şi în diferite publicaţii ai început să apară numeroase inedite eminesciene şi nu puţini cercetători care le-au valorificat. Să amintim pe Ion Scurtu, care a publicat romanul „Geniu pustiu”(1904), apoi „Scrieri politice şi literare” (1905), „Proză literară (1908) ş.a. Să amintim pe A.C. Cuza, care l-a cunoscut pe Eminescu şi a publicat, în 1908, volumul „Opere complete” (Poezii, nuvele, romane, teatru, cugetări, Scrieri literare, economice, politice, filosofice, Scrisori, Critica raţiunii pure de Kant). Au fost apoi cercetările lui Mihalache Dragomirescu, Gh. Adamescu,G. Bogdan-Duică, Eugen Lovinescu, D. Murăraşu, Ioan Creţu, D. Mazilu. La care se adaugă numele unor mari exegeţi ai operei eminesciene – George Călinescu, Perpessicius, care a ajuns la tomul VI al operelor eminesciene. Au preluat şi împlinit misiunea Dimitrie Vatamaniuc şi Petre Creţia, ajungând la volumul XVI. A apărut şi un volum XVII biobiliografic. Un timp, manuscrisele au fost puse la păstrare…

 Îndemnul lui Constantin Noica „Faximilaţi-l pe Eminescu” nu era cu putinţă în anii”70, dar a devenit o realitate devenit o realitate nu altundeva, ci chiar la Ipoteşti, în condiţii foarte grele datorate tehnicii neperformante de copiere.

 Prezent în 2 octombrie 1984 la Botoşani şi Ipoteşti, Constantin Noica ridică şi aici problema facsimilării manuscriselor eminesciene, temă dezbăutută anterior şi la Sibiu, Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara lăsând Ipoteştilor 11 caiete eminesciene spre facsimilare. Se începe o asiduă muncă de copiere a manuscriselor după microfilmele aflate la Biblioteca Academiei. Cu numeroase drumuri de la Ipoteşti la Bucureşti, cu lipsuri de tot felul, de la înţelegere şi până la substanţe şi materiale pentru realizarea fotografiilor, dorinţa lui Valentin Coşereanu – ajutat de o mână de oameni de suflet, de a realiza copierea manuscriselor (spre a implini speranţa lui C. Noica), va invinge toate opreliştile. Până în 7 decembrie 1986 se copiaseră toate filmele de la Biblioteca Academiei, fiind fotocopiate, după filmele originale, toate manuscrisele existente pe film, rămânând de completat paginile lipsă şi de multiplicat întregul material.

 La 1 aprilie 1987 au fost date la legat primele caiete, iar la 1 octombrie 1987 Noica revine la Botoşani şi vede cele 31 de caiete eminesciene fotocopiate, din care 16 erau deja copiate în câte 3 exemplare.

 Pe 5 decembrie 1987 Noica păşeşte în ,,nemărginirea imaterialului” (V. Coşereanu), lasând în urma sa un vis împlinit. Pe 11 decembrie 1987, în România literară apare ultimul articol, cu rol de simbolic testament, scris de Constantin Noica şi intitulat atât de simplu : La Ipoteşti

 S-a revenit la manuscrise după moartea lui C. Noica, atunci când acad. Eugen Simion a avut iniţiativa elaborării celor şapte volume Mihai Eminescu, în ediţia „Opere fundamentale, de tip Pléiade, a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, îngrijită de Dimitrie Vatamaniuc şi apărută la Editura Univers Enciclopedic

 Încercări de fotocopiere a textelor au mai fost iar artistul Mircia Dumitrescu, realizatorul viziunii grafice, consideră că era „normal să fi dat greş, căci se pleca de la reproducerea obiectului în sine şi nu a spiritului său, nu culoarea paginii peste care s-a aşternut timpul, ci scrisul eminescian este, în fond, unitatea de măsură, ce nu poate fi mărit sau micşorat.” Atunci s-a hotărât realizarea la scara 1/1, cu atât mai mult cu cât, în multe dintre ele, textul acoperă în întregime pagina. Dificultăţi au fost şi pentru că textul era scris cu cerneală sepia sau violet, adăugirile şi sublinierile făcute cu creion roşu sau albastru, iar hârtia era luată la întâmplare. Povesteşte Mircia Dumitrescu: „Atunci am luat hotărârea împreună cu profesorul Eugen Simion şi editorul Marcel Popa de a tipări textul pe o hârtie colorată în masă, apropiată culoarea locală a paginilor manuscriselor obţinând unitatea acestei ediţii…Folosind tehnica digitală actuală, s-au putut elimina tonurile hârtiei, păstrând prin raseterizare grafia poetului până la modulaţiile peniţei; s-au putut face separaţii individuale ale celorlalte intervenţii ce vor fi imprimate fiecare separat, adăugiri ce urmează discursului iniţial al poetului, amintind tehnica tiparului înalt…Editorii adaugă fiecărui volum câte un CD, oferind cercetătorului posibilitatea să-şi completeze imaginea asupra manuscriselor.”

 Pentru că acest efort a fost încununat de succes, merită să numim pe toţi membrii echipei de profesori de la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, condusă de Mircia Dumitrescu: Anna-Maria Orbán, Carmen Apetrei, Ovidiu Croitoru, arh. Maria Croitoru şi graficianul Petru Şoşa. Lor li s-a asociat, cu egal profesionalism şi aceeaşi dăruire doamna Gabriela Dumitrescu, şef serviciu Manuscrise-carte rară şi Ovidiu Vitan de la Biblioteca Academiei Române.

 Gabriela Dumitrescu prezintă şi cuprinsul celorlalte 22 de volume: De exemplu, volumul II va cuprinde manuscrisul românesc 2255, care reuneşte creaţii ale lui Mihai Eminescu din perioada ieşeană şi aceea bucureşteană: proză literară (Geniul pustiu, Avatarii faraonului Tlá, La curtea cuconului Vasile Creangă, Părintele Ermolachi Chisăliţă, Archaeus, Iconostas şi fragmentarium, Cezara, Visul unei nopţi de iarnă), versuri (Icoană şi privaz, Diamantul Nordului, Venere şi Madonă, Dorinţa), însemnări de matematică şi fizică, filosofie, istorie, proiecte şi fragmente de comedii şi drame istorice) şi scrisori.

 „Avem forţe intelectuale şi există tehnicieni, care pot duce la capăt miracolul pe care îl anunţa, cu atâta ardoare şi deznădejde filosoful împătimit de Eminescu. Este o datorie de onoare pentru noi, românii, să oferim celor care cred în geniul emblematic al lui Eminescu dovezile trecerii sale scurte, prea scurte pe pământ şi, totodată, urmele lăsate în laboratorul de creaţie de un poet care, lucru nemaiîntâlnit până atunci în lumea românească, voia să cuprindă totul în cultură. De la gramatica sanscrită la filosofia lui Kant şi Schopenhauer…”

 La împlinirea a 155 de ani de la moarte lui Eminescu, Academia Română a lansat primul volum al celebrelor manuscrise facsimilate ale lui Mihai Eminescu, pe 15 ianuarie 2006 au fost lansate volumele II – VI, iar la 15 ianuarie 2008 a fost lansat un număr de încă 12 volume din ediţia facsimilată a manuscriselor eminesciene, însumând aproape 2600 de pagini – hârtie satinată, într-un tiraj de 750 de exemplare, ce au costat peste 900.000 lei.

În anul 2010 se va finaliza editarea manuscriselor eminesciene facsimilate, adică până la volumul XXIV, şi, aşa cum arăta Gabriela Dumitrescu de la BAR, munca de redactare este anevoiasă din cauza faptului că ,,materialul de lucru va fi format din manuscrise nefacsimilate aflate în arhive din Bucureşti, Iaşi sau Cluj”.

 Astfel, visul multor generaţii de cercetători , de iubitori ai culturii române şi ai lui Eminescu, dar şi crezul filozofului C. Noica privind facsimilarea operei eminesciene au devenit o realitate palpabilă. Vor fi în total 14.000 de pagini scrise de Mihai Eminescu, aflate la îndemâna tuturor, într-o prezentare grafică deosebită.

 Ipoteştiul are privilegiul de a deţine toate volumele editate până acum de Academia Română, dar şi meritul de a fi primul întru facsimilarea manuscriselor eminesciene.

Biblioteca Na

Autor, Smaranda PINTILEI – bibliotecar

 Scriitorul argentinian Jorge Luis Borges (1899 – 1986) scria în cadrul unei teme privind imaginaţia: ,, Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci, alte persoane consideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat, eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă şi aici mă aflam eu.”

Dar, fiind neapărat necesar şi imperios să trecem de la imaginaţie la evidenţă, încercăm să prezentăm o bibliotecă, aşa cum e ea, şi bineînţeles, uneori ( e cazul să recunoaştem), ceea ce ne putem imagina poate deveni evident.

Ideea de a se constitui o Bibliotecă Naţională de Poezie la Ipoteşti a aparţinut lui Laurenţiu Ulici, care a donat în ianuarie 2000 un număr de 6.000 de volume de poezie română din perioada interbelică, majoritatea acestor volume având autograful autorului.

Biblioteca deţine la ora actuală peste 27.000 volume de carte, în fondul acesteia fiind cuprinse şi 785 documente eminesciene de patrimoniu şi, ceea ce este de cea mai mare importanţă, facsimilele Caietelor Eminescu.

Biblioteca Naţională de Poezie Mihai Eminescu de la Ipoteşti este una specializată, domeniul specializării fiind opera eminesciană. Acentul este pus pe întreaga operă, în general, fapt ce ne permite să evidenţiem ca făcând parte dintr-un domeniu aparte, ce trebuie singularizat, tocmai manuscrisele Eminescu, cele care se constituie în documente de patrimoniu.

Lăsând la o parte fondul de carte al bibliotecii, fond deloc de neglijat de altfel, trebuie să acordăm o importanţă primară acestor documente, constituite într-o materie ce dă posibilitatea unei evidenţieri analitice.

Această evidenţă analitică materializează un Registru al bunurilor culturale, registru în care documentele de patrimoniu, bunuri culturale, sunt interpretate cu deosebiri care marchează importanţa, vechimea, autenticitatea lor. Găsim aici, aşadar, manuscrise, fotografii, hărţi, din perioada în care a trait Eminescu, mare parte dintre ele originale. Avem texte scrise şi texte tipărite, care ajută la perceperea unei realităţi, a unui fapt din trecut, în cazul acesta la mai buna comprehensiune a vieţii şi operei lui Mihai Eminescu. Putem afirma că toate acestea constituie fondul de valoare al unei biblioteci, făcând totodată parte din patrimoniul cultural naţional, desemnând o veridică moştenire culturală, de apreciat.

 Prioritatea între aceste documente o au cele fără tăgadă autentice, cum ar fi: 

-          fotografie originală Mihai Eminescu la 34 de ani, 1885, fotograf Nestor Heck, Iaşi;

-          fotografie originală Mihai Eminescu la 19 ani, 1869, fotograf Bernhard Brand, Iaşi;

-          mic tablou original Mihai Eminescu, 1885, fotograf Nestor Heck, Iaşi;

-          fotografie originală Mihai Eminescu, 37 de ani, fotograf Jean Bielig, Botoşani;

Printre autentice, sub formă de manuscris, mai avem:

-          scrisoare originală Mihai Eminescu către V.Burlă, datată 12 august 1885

-          scrisoare originală Veronica Micle către Mihai Eminescu, cu floare de colţ, datată 1881,

-          şi, desigur, cărţile de vizită Mihai Eminescu şi aforismele autografe.

Copiile fotografice ocupă şi ele un loc aparte în acest fond documentar, ca urmare a faptului că reprezintă personalităţi ale timpului, ca: Gheorghe Asachi, Matei Basarab, H.V.Garais, Nu în ultimul rând ca importanţă amintim ilustraţii de Salmen la poeziile lui Mihai Eminescu, sub formă de cărţi poştale şi Jurnalul Junimii sau Prescriptele Verbale ale Societăţii Junimea. Acest jurnal cuprinde file scrise de A.D.Xenopol, constând în procese-verbale şi comentarii ale şedinţelor care demonstrează preocupările junimiştilor în materie de cultură, istorie, literatură, politică.

Mai putem aminti, tot originale, autografele unor personalităţi ale culturii şi literaturii, cum ar fi: autograf Constantin Dobrogeanu-Gherea, fragment despre Eminescu; autograf N.Densuşianu, însemnare despre Mihai Eminescu în Ardeal; autograf Aron Pumnul, filă din sinteza de curs de literatură, acestea fiind doar câteva dintre cele mai semnificative.

Menţionăm ca important, desigur, şi Planul Mânăstirii Putna în original, semnat de Mihai Eminescu.

Filele originale sau revistele literare în totalitate (Românul, Dorobanţul, Buciumul Român, Timpul, Familia, Convorbiri Literare) concretizează o parte din publicistica acelei perioade, dar ceea ce este mai important este rolul lor neîndoielnic în îmbogăţirea fondului documentar al bibliotecii din cadrul Centrului Naţional de Studii de la Ipoteşti, renumit pentru numărul mare de unicate cu trimitere directă la viaţa şi opera marelui poet.

 Documentele vorbesc prin cuvinte, dar mai ales prin imaginea lor ducându-ne cu gândul departe înapoi în timp, ajutându-ne totodată în încercarea de a înţelege o perioadă în care cultura se bucura de deţinerea unui rol important.

Proiect cultural “Răsai ca o icoană – 8 Martie – Ziua Internaţională a Femeii”

,,Carnavalul Primăverii” la Ipoteşti 

Autor, Muzeograf Gianina Zaharescu, Memorial Ipoteşti

În paginile unui amplu program cultural, bine structurat şi pus la punct de specialiştii Memorialului Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii “Mihai Eminescu” a fost prevazută şi întîmpinarea primăverii printr-o activitate culturală intitulată : “Răsai ca o icoană” – 8 martie – Ziua Internaţională a Femeii”.

Nu este o acţiune la prima desfăşurare, ea avînd o tradiţie de 3 ani, cînd, de fiecare dată, instituţia noastră şi-a propus să întîmpine şi să vestească primăvara prin manifestări culturale. Un element al consecvenţei a fost acela că aceste manifestări au avut drept protagonişti elevi însoţiţi şi îndrumaţi de profesorii lor cu care au pregătit, de fiecare dată, cîte un spectacol dedicat în exclusivitate primăverii şi mamei. Doi ani la rînd copii ai claselor primare de la Şcoala „Patriarhul Teoctist” din Tocileni, comuna Stăuceni au prezentat pe scena Amfiteatrului „Laurenţiu Ulici” poezii, dansuri, cîntece, desene şi creaţii plastice, încercînd să ne încînte cu blîndeţea, gingăşia, puritatea şi sinceritatea gîndurilor lor, transmiţîndu-ne mesaje subtile despre sosirea primăverii şi despre faptul că mama este cea mai importantă fiinţă de pe pămînt.

În 2010 protagoniştii scenei din amfiteatrul Bibliotecii Naţionale de Poezie s-au schimbat şi de această dată elevii Şcolii cu Clasele I-VIII “Mihai Eminescu” din Ipoteşti s-au hotărît să ne prezinte, în felul lor unic, semnele venirii primăverii şi bineînţeles să ne aducă aminte, încă o dată, de Ziua Internaţională a celei care ne-a dat viaţă şi care ne călăuzeşte veşnic paşii. Manifestarea culturală s-a numit “Carnavalul Primăverii” şi a fost concepută ca o activitate extraşcolară a elevilor de la Şcoala “Mihai Eminescu” din Ipoteşti.

Ca punct de plecare sau mai bine zis obiectiv general al proiectului s-a urmărit dezvoltarea inteligenţei emoţionale pentru a induce elevilor starea de bine, menţinerea relaţiilor pozitive cu colegii, cu cadrele didactice, cu părinţii. Desfăşurarea manifestărilor “Carnavalului Primăverii” a cerut multă muncă, dăruire, atenţie şi profesionalism, calităţi care au putut fi remarcate pe toata durata probelor de concurs.

“Catrenul primăverii” a fost proba care a deschis seria de manifestări; copii din fiecare clasă au prezentat creaţii literare ce au avut ca temă venirea primăverii, trezirea naturii la viaţă, poezii dedicate mamei, cîntece vesele care au trezit aplauze sincere din partea invitaţilor. Cea de-a doua probă a Carnavalului s-a numit „Primăvara în suflet de copil” şi s-a materializat prin realizarea de lucrări plastice tematice care au fost aşezate, mai apoi, în expoziţia cu acelaşi nume amenajată în sala amfiteatrului. Copiii au avut liber la imaginaţie şi astfel, pentru a treia probă din concurs, au pregătit „cel mai ingenios mărţişor”, lucrînd în echipă sau singuri şi realizînd adevărate opere de artă: mărţişoare şi felicitări din diferite materiale care au reuşit să pună la grea încercare membrii juriului, în deliberarea lor.

Cum acţiunea s-a numit „Carnavalul primăverii”, nu puteau lipsi costumele de carnaval, aşa încît pentru proba nr. 3 personaje din poveşti şi-au făcut apariţia pe scenă: vrăjitorul din Oz, Cucoana Chiriţa, Păcală şi Tîndală, Ursul cel păcălit de vulpe, fiecare expunînd, în cîteva cuvinte, monologul sau dialogul reprezentativ. Teatrul a ocupat un rol important în desfăşurarea manifestărilor şi, cu mic cu mare, au încercat să ne introducă în atmosfera operelor scrise de I.L.Caragiale, iar mai apoi să ne trezească cîteva „Amintiri din copilărie” alături de Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariul din Humuleşti. Voia bună şi entuziasmul au fost cuvintele cheie ale manifestării, iar pentru ca totul să se termine în această notă de destindere, proba „Dansul inimioarelor” s-a desfăşurat pe ritmuri de muzică dance, pop, latino, populară, vals şi tango, perechile participante încercînd să atragă privirile publicului şi în special să convingă membrii juriului că sunt buni dansatori. Sala Amfiteatrului „Laurenţiu Ulici” a fost plină, invitaţii apreciind spectacolul şi răsplătind efortul copiilor prin aplauze la scenă deschisă, zîmbete şi felicitări. Printre invitaţii care au onorat cu prezenţa manifestările organizate de Şcoala cu Clasele I-VIII din Ipoteşti s-au aflat: inspector şcolar general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Botoşani, dna Ada Macovei, inspector şcolar teritorial Prelipcean Carmen, managerul Memorialului Ipoteşti, dl. Miluţă Jîjîie, părinţi ai copiilor participanţi, colectivul Memorialului Ipoteşti.

Echipa de coordonare a acestui minunat proiect educaţional a fost formată din director, prof. Ana Lăcrămioara Sandu, coordonator educativ Ailoaiei Aurora, colaboratori învăţători şi diriginţi, muzeograf Zaharescu Gianina din partea Memorialului Ipoteşti.

Ce poate fi mai frumos decît să ţi se vestească sosirea primăverii şi să ţi se amintească că cea mai importantă fiinţă din lume este mama, toate într-un cadru organizat de elevi frumoşi şi profesori dedicaţi actului educaţional, de la Şcoala cu Clasele I-VIII „Mihai Eminescu” Ipoteşti.

Colaborarea educaţională şi culturală cu instituţia de învăţămînt din Ipoteşti nu e nici pe departe a se opri aici; ea va continua, iar Memorialul Ipoteşti va răspunde de fiecare dată invitaţiilor de acest fel, mai ales dacă ele vor urmări promovarea culturii naţionale, a educaţiei în spirit eminescian şi ipoteştean, dezvoltarea unei relaţii extraşcolare între cele două instituţii de bază ale societăţii: şcoala şi muzeul.

Anul 1866 este cel al primelor manifestari literare ale lui Eminescu.

În 12/24(stil nou) ianuarie moare profesorul de limba româna Aron Pumnul. Elevii scot o brosura, Lacramioarele învaţăceilor gimnazisti (Lacrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare si poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnata M. Eminoviciu, privatist.

La 25 februarie/9 martie (stil nou) debuteaza în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-as avea. Iosif Vulcan îl convinge sa-si schimbe numele în Eminescu si, mai târziu, adoptat si de alţi membri ai familiei sale. În acelasi an îi mai apar înca cinci poezii în „Familia”.

LA MORMÂNTUL LUI ARON PUMNUL
Îmbraca-te în doliu, frumoasa Bucovina,
Cu cipru verde-ncinge antica fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi auroasa si senina
Se stinse un luceafar, se stinse o lumina,
Se stinse-o dalba stea!

Metalica, vibrînda a clopotelor jale
Vuieste în cadenţa si suna întristat;
Caci, ah! geniul mare al desteptarii tale
Pasi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale
Si-n urma-i ne-a lasat!

Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt si mare,
Colo unde te-asteapta toţi îngerii în cor,
Ce-ntoana tainic, dulce a sferelor cîntare
Si-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare
Cununi de albe flori!

Te plînge Bucovina, te plînge-n voce tare,
Te plînge-n tînguire si locul tau natal;
Caci umbra ta mareaţa în falnica-i zburare
O urma-ncet cu ochiul în trista lacrimare
Ce-i simţ naţional!

Urmeze înca-n cale-ţi si lacrima duioasa
Ce junii toţi o varsa pe trist mormîntul tau,
Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cînturi tînguioase,
În cînturi rasunînde, suspine-armonioase,
Colo, in Eliseu!

Greu a fost sa-i dau şi un titlu!
În cele din urma, am considerat ca cel mai potrivit este: ,,Porni Luceafarul”. Altfel, cred, ca nici nu se putea!

Recunosc, aici, am primit sprijin şi chiar un contract de parteneriat.

Revista ,,Porni Luceafarul” apare ca o necesitate pentru a completa un gol în acest spaţiu plin de adânci semnificaţii, pentru a fructifica moştenirea valorilor culturale şi spirituale ale existenţei din localitaţile comunei Mihai Eminescu.

Demersul nostru este determinat de respectul fața de stramoşii noştri care au trait şi trudit pe aceste locuri, faţă de cei care, astăzi, împreuna trăim şi muncim aici. Spus mai direct, aşa cum am vazut că se poartă şi prin alte localităţi ale judeţului, ne propunem să vorbim, în paginile revistei, despre fiii satelor comunei Mihai Eminescu, cum au trait, cum au muncit, cum au crezut în viaţa, au creat şi au ridicat pe culmi aceste ţinuturi.

Cinstirea şi păstrarea memoriei pentru faptele şi contribuţia lor în cadrul acestor comunităţii este obiectivul major al acestei publicaţii.

Şi cum, Mihai Eminescu este fiu al acestei comune, care cu onoare îi poarta numele, considerăm că Geniul său trebuie să ocupe locul central în spaţiile revistei ,,Porni Luceafarul”. Pentru aceasta, vom insista pentru a reflecta adevărul despre viaţa şi opera Sa, îl vom cinsti cum se cuvine şi vom combate orice tendinţa de denigrare, care a început sa fie o modă, un curent…

În acelaşi timp, ne vom ocupa pentru a reflecta viaţa, opera şi personalitatea  și altor fii ai comunei cum ar fi:  I.D. Marin, Horaţiu Ioan Laşcu și alţii.

În concluzie, cu „Porni Luceafarul” dorim să dăm sens vieţii satelor comunei Mihai Eminescu, să ne apropiem şi să înţelegem oamenii acestor locuri, să-i conştientizăm ce înaintaşi de seamă au avut, pentru a-i respecta şi primi cu ospeţie pe cei ce trec pe aici şi a le arăta că suntem demni de fiii acestor locuri.

Demersul nostru, crezul acestei publicaţii, se va înfăptui trimestrial prin nu mai puţin de 39 de pagini…. .

39, un număr ce poate fi asociat cu viaţa unui OM, a unui GENIU. O viaţă pe care EL a început prin a iubi-o, dar atât de mult, încât a sfârşit prin zbucium şi calvar!

Dumnezeu să ne ajute!
Niculai Maluş

Cultura Precucuteni este documentata, pe teritoriul satului Cucorani, materialele recuperate în urma cercetarilor de suprafaţa, indicând prezenţa unei asezari din faza culturii amintite (Silvia Marinescu – Bîlcu, Cultura Precucuteni în Cîmpia Moldovei în Din trecutul judeţului Botosani, I,
1974).

Foarte multe indicii arheologice sugereaza o locuire consistenta a zonei, în perioada neolitica.
Astfel, pe teritoriul localitaţii Ipotesti, la cea 2,5 km sud – vest de sat, au fost recoltate, din punctual Stânca Stearpa, câteva piese de silex si fragmente ceramice, databile în perioada amintita. În apropiere, la Catamarasti, punctul ,,La Salcâmii lui Crama”, s-au descoperit fragmente ceramic cucuteniene dintr-o faza neprecizata, iar pe teritoriul satului Catamarasti – Deal, punctul ,,La Morisca” (1,5 km est de halta Cucorani, între calea ferata si pârâul Sitna) au fost depistate urmele unei asezari cucuteniene din fazele A si B2. Aceeasi faza a fost documentata, prin materiale recoltate, în apropierea acestui punct, pe o terasa inferioara a pârâului Sitna cele doua puncte putând fi urmele unei aceleasi comunitaţi care a practicat sistemul ,,roirii”.

Pe teritoriul satului Cucorani, în apropierea punctului Medeleanu, au fost descoperite fragmente ceramice aparţinând fazei A a culturii Cucuteni, iar din punctul ,,Vatra satului”, pe un
platou dinspre satul Cervicesti, au fos recoltate fragmente cucuteniene – faza neprecizata (Alexandru Paunescu, Paul Sadurschi, Vasile Chirica, 1976). De la iazul Balasei, la cea 1 km est de ,,Sleahul Dorohoiului”, au fost recoltate fragmente ceramice aparţinând epocii de tranziţie catre perioada metalelor (eneolitic) – cultura Horodistea.

De pe teritoriul Stâncestilor, sat care face parte din aceeasi comuna, în punctul cunoscut sub numele de ,,Pîrîul Ioanei” (1 km vest de satul Stâncesti, pe partea dreapta a pârâului Ioanei) s-au cules fragmente ceramice dintr-o faza neprecizata a culturii Cucuteni, iar de pe teritoriul satului Baisa au fost recoltate, în vechime, 24 de lame de silex care, tipologic, par a se încadra în perioada neoliticului, piese pastrate în colecţia Muzeului Judeţean Botosani (N. Zaharia, M. Petrescu – Dîmboviţa si Em. Zaharia, Asezari din Moldova din paleolitic pâna în secolul XVIII, Bucuresti, 1970, p. 265).

Bronzul timpuriu este documentat, prin fragmente ceramice descoperite pe cursul pârâului Luizoaia, pe teritoriul localitaţii Catamarasti – Deal, în apropierea limitei de nord – vest a orasului Botosani (fragmente atribuite fazei Gorodosk – Horodistea). Pe teritoriul satului Catamaresti, în punctul ,,La Podul spre Braiasca” situat la cea 2 km nord de sat, între iazul Braiasca si podul de peste pârâul Dresleuca, au fost recoltate fragmente ceramice atribuite bronzului târziu, cultura Noua. Aceleasi perioade îi aparţin mai multe fragmente ceramice recoltate din punctul ,,La Salcâmii lui Crama”, de pe teritoriul localitaţii menţionate (Dan Gheorghe Teodor, în Din trecutul judeţului Botosani, 1974, p. 103, 109; N. Zaharia, et alii, 1970 p. 233).

Fazei I a culturii Noua par ai aparţine câteva descoperiri efectuate pe ,,Dealul Gradinilor”, spre satul Cervicesti, asa cum rezulta din informaţiile furnizate de cercetatorul A. C. Florescu, precum si o serie de descoperiri efectuate în punctul ,,în Saliste”, situat la 1 – 2 km sud – est de satul Cucorani, conform recunoasterilor efectuate de Silvia Teodor si D. Cristea. Dupa informaţiile furnizate de cercetatori, acest punct pare a corespunde unei întinse asezari, care pe lânga materiale atribuite epocii bronzului târziu, a furnizat (la suprafaţa) si indicii referitoare la o locuire medievala târzie.

Relativ multe sunt punctele care au furnizat materiale atribuite Hallsttat-ului, prima faza a epocii fierului. Astfel, de pe teritoriul satului Ipotesti, din punctul ,,în Lunca – Luncani”, aflat la 0,30 km sud de sat, au fost recoltate fragmente ceramice încadrate în perioada menţionata. Din punctul ,,La ţintirim – La Ocoale”, aflat pe raza satului Catamarasti, pe partea dreapta a pârâului Dresleuca au fost adunate fragmente ceramice atribuite Hallstatt-ului târziu, ca si de pe ,,Dealul Cervicestilor”, punct situat pe teritoriul satului Cervicesti, în apropierea soselei Botosani – Dorohoi. Prin materialele recoltate în cursul unor cercetari de suprafaţa, pot fi încadrate în aceeasi perioada si punctele ,,Lotul experimental agricol”, ,,La sleahul Dorohoiului”, ,,Iazul Balasei” (satul Cucorani), ,,Bobeica”, ,,Vatra satului”, ,,La Ciocan” (Hallstatt mijlociu), ,,Marginea nord estica a satului”, ,,La salcâmi”, ,,Dupa Gradini”, ,,Pârâul Ioanei” (teritoriul satului Stâncesti) ( Paunescu, Sadurschi, Chirica, I, p. 171).

Dintre acestea, ample cercetari arheologice au fost desfasurate în punctul ,,Bobeica – Deasupra Sanţului” unde a fost semnalat, înca de la sfârsitul secolului XIX (1871), de catre Al. Odobescu, un complex de fortificaţii de pamânt. Cercetarile sistematice întreprinse aici de un colectiv coordonat de A. C. Florescu, în perioada anilor 1960 – 1967, au dus la excavarea a peste 5.000 mp de pamânt, rezultatele fiind de o deosebita importanţa stiinţifica.

Complexul acopera o suprafaţa de 50 ha si este format din doua cetaţi de pamânt alaturate, de forma poligonala, delimitate prin val si sanţ sau prin pante înclinate (pe unele laturi). Valul are astazi la baza 20 – 22 m, o înalţime de peste 5 m si laţimea la partea superioara (creasta valului) de aproape 4 m, sanţul are o laţime superioara de 20 – 30 m, iar la baza de aproximativ 7,50 m, adâncimea sa fiind, pe alocuri, de 7 m, în apropierea colţului nord – estic al cetaţii, o întrerupere în val sugereaza existenţa unei porţi de intrare, ca si pe latura de sud, în acest caz fiind vorba de o poarta de comunicare a Cetaţii I cu Cetatea II.

Cetatea I a funcţionat între sfârsitul secolului VI a. Chr si sfârsitul secolului III a. Chr, arheologii deosebind 4 faze de evoluţie a habitatului uman de aici. Predomina materialele autohtone de tradiţie hallstattiana, inventarul arheologic majoritar fiind dat de ceramica, în special ceramica lucrata cu mâna, neornamentata, în ultimele doua faze creste frecvenţa ceramicii ornamentate, decorul des întâlnit fiind brâul în relief crestat sau alveolat, înca din prima faza apare ceramica de import, reprezentata prin amfore grecesti. Cercetarile au dus la dezvelirea a 30 de semibordeie (gropi cu diametrul de 3,50 x 4 m, adâncite pâna la – 0,45 m) care sunt caracteristice mai ales primei si ultimei faze de locuire precum si a 7 locuinţe de suprafaţa încadrate cronologic în faza a III-a de evoluţie, locuinţe rectangulare construite pe un schelet lemnos.

Cetatea II a evoluat pe parcursul secolelor IV – III a. Chr, locuirea de aici fiind contemporana cu faza III din Cetatea I. Singura locuinţa cercetata este de tipul locuinţei de suprafaţa, cu dimensiunea de 7 x 6 m, de sub darâmaturile acesteia recuperându-se un depozit de obiecte de mare importanţa stiinţifica: doua cnemide de bronz, doua psalii de bronz cu capete în forma de cap de vultur, doua figuri umane schematizate, din lemn placat cu foaie de aur si o piesa din piele placata cu foaie de aur, constituind o reprezentare zoomorfa complexa (cap de mistreţ, corp de peste, coada de pasare).

Cercetatorii au constatat ca odata cu abandonarea Cetaţii II, în secolul al IV-lea a. Chr., Cetatea I a fost refortificata prin refacerea valului si sanţului adiacent. A. C. Florescu, coordonatorul cercetarilor de la Stâncesti, a considerat ca acest centru fortificat a servit ca loc de refugiu si aparare a populaţiilor din satele neîntarite din jurul sau, dar fiind totodata si centru urban politico-administrativ al unei capetenii de trib traco-getice. Acelasi istoric a pus încetarea locuirii în cetaţile de la Stâncesti, în veacul III a. Chr., pe seama invaziei bastarnilor în zona Moldovei (C. Florescu si Simeon Raţa, în Studii si Materiale (Muzeul Suceava), I, 1969).

Tot primei epoci a fierului (Hallstatt) îi corespunde si nivelul I de locuire, datat la sfârsitul secolului IV si începutul secolului III a. Chr, de la Cucorani – Medeleni, sapaturile ducând la identificarea unei asezari daco-getice care îsi are originea în etapa de trecere de la prima la a doua epoca a fierului, locuirea de aici nedepasind secolul II a. Chr. Locuinţele acestei etape, în numar de 8, din asezarea de la Cucorani – Medeleni se încadreaza tipologic în categoria bordeielor (Silvia Teodor si Simeon Raţa, Cercetari arheologice în asezarea din secolele II-IV de la Medeleni, comuna Cucorani, în Studii si Materiale (Muzeul Suceava), Suceava I, 1969, p. 25).

Bine reprezentata este si a doua epoca a fierului (La Tene), cele mai multe descoperiri si identificari de asezari fiind facute tot în urma cercetarilor de suprafaţa. Cele mai spectaculoase rezultate le-a furnizat cercetarea efectuata la Cucorani (punctul Medeleanu) de catre SilviaTeodor.

Asa cum amintit anterior, asezarea dacogetica de pe acel loc îsi are începuturile în etapele foarte târzii ale Hallstatt-ului, ea dezvoltându-se, mai ales pe parcursul secolelor III – II a. Chr. Un ultim nivel de locuire surprins acolo corespunde
culturii carpice, respectiv secolelor II – III p. Chr. (Teodor, Raţa, op. cit.).â Cultura carpica (sec. II – III p. Chr.) (Istoria, 1991) a fost sigur documentata prin sondajul efectuat de arheologul Paul Sadurschi în punctul ,,Vatra satului – Muzeul Mihai Eminescu”, pe teritoriul satului Ipotesti. Cu aceasta ocazie a fost descoperita si cercetata parţial o locuinţa de suprafaţa, al carei inventor consta din fragmente ceramice, cele mai multe de la vase – borcan, o caţuie fragmentara si o amfora romana.

Mult mai numeroase sunt zonele în care au fost identificate materiale încadrate, conform autorilor ,,Repertoriului arheologic al judeţului Botosani”, la începutul epocii migraţiilor (sec. III – IV), puncte care pot corespunde unor asezari de aceeasi perioada.

Astfel, pe teritoriul satului Ipotesti a fost depistat un punct, pe teritoriul satului Catamarasti – doua puncte, pe teritoriul satului Cervicesti, un punct (,,La Fânaţ”); pe teritoriul satului Cucorani – 6 puncte din care doar ,,Sleahul Dorohoiului”, ,,Vatra satului”, ,,Lotul experimental agricol”, ,,Iazul Balasei” prezinta veridicitate; la Stâncesti – 6 puncte (Paunescu, Sadurschi, Chirica, op. cit.).
Niculai Maluş

BUSTUL LUI MIHAI EMINESCU  DIN PARCUL „MIHAI EMINESCU” DIN BOTOŞANI

Autor, Ionel BEJENARU

În 1889, la un congres al studenţimii române, desfăşurat la Ploieşti, studentul de atunci Corneliu Botez, botoşănean, scriitorul şi consilierul juridic de la Curtea de Casaţie, de mai târziu, autor al unor importante contribuţii documentare eminesciene, avea să propună aşezarea în Botoşani a unui bust ridicat în memoria Luceafărului Poeziei Româneşti. Fondurile necesare s-au strâns prin subscripţie publică. Relevăm, în acest sens, contribuţia la strângerea lor a unor societăţi culturale, între care Ateneul Român din Botoşani.

În septembrie 1890 a fost convocat, la Botoşani, Congresul studenţilor universitari români din Bucureşti şi Iaşi, cu care prilej urma să fie dezvelit bustul Poetului. Acesta era opera marelui sculptor Ion Georgescu şi fusese turnat în bronz la Paris, de către Martin. La solemnitate erau prezenţi circa 600 studenţi universitari, acreditaţi ai unor organe de presă, oameni de cultură, oficialităţi botoşănene, societăţi culturale locale, un numeros public. Cu acest prilej, ziariştii veniţi la manifestare au editat un ziar comemorativ ,,Eminescu” şi un altul ,,Gazeta gazetarilor”.

La temelia piedestalului pe care se afla bustul a fost pus un pergament, cuprinzând numele membrilor comitetului de iniţiativă, al autorului bustului, data dezvelirii.

La 11 septembrie 1890, în faţa Şcolii Primare de Băieţi „Marchian”, la dezvelire era prezentă o mare de oameni. Cei prezenţi au sosit aici după o frumoasă defilare, începută din Parcul ,,Vârnav” (actualmente Parcul „Mihai Eminescu”), într-o ordine impresionantă- patru călăreţi, muzica militară, şcolile primare, Şcoală de Meserii, Liceul „A.T.Laurian”, liceele bucureştene „Sf. Sava” şi „Matei Basarab”, delegaţia Conservatorului de Muzică, delegaţia Societăţii pentru învăţătura poporului român, delegaţia junimii medicale, delegaţia „Asimilarea”, delegaţia Asociaţiunii generale a studenţilor români din Iaşi, Comitetul studenţilor pentru ridicarea bustului lui Eminescu, delegaţia studenţilor în medicină, delegaţia studenţilor, delegaţia Societăţii ,,Unirea”, delegaţia Societăţii ,,Tinerimea Română”, delegaţia Societăţii Presei, alte delegaţii de cluburi, numeroşi cetăţeni botoşăneni. Mai multe estrade fuseseră amenajate în preajma bustului.
La tribună se perindă mai mulţi vorbitori, pentru a-1 omagia pe genialul poet al neamului nostru. Între ei, V. Lateş, Grigore Ventura, Scipione Bădescu, Tony Bacalbaşa, Panait Muşoiu, Ştefan Stîncă, Barbu Ştefănescu Delavrancea. Studenţii C. Vasiliu şi Teodor se disting prin interpretarea creaţiei eminesciene, îndeosebi „Glossa” şi „Împărat şi proletar”. De altfel, versurile primei strofe a „Glossei” sunt gravate şi pe soclu.

Întreaga solemnitate a fost o reuşită deplină. Presa din ţară va consemna evenimentul în detaliu. Erau doar prezenţi aici şi N. Ţinc de la „Revista literară”, D. Teleor de la „Constituţionalul”, S. Petreaha de la „Naţionalul”, N. A. Bogdan de la ,,Era nouă” (Iaşi) ş. a.

Generaţii după generaţii au rămas cu imaginea acestei vibrante manifestări dedicate, aici, la Botoşani, Luceafărului. Licean, atunci, la Botoşani, Henric Sanielevici scria: „De pe soclul cel înalt, poetul, căruia marmura albă îi scotea bine la iveală fruntea de geniu, asemănătoare cu a lui Göethe, înaltă şi boltită ca cerul – se uita, pierdut în visări măreţe, la grădina bogată şi artistică din jurul tăcutului palat al unui vechi boier, moldovean” (n. n. Casa ,,Manolachi Iorga”).

În perioada interbelică bustul lui Mihai Eminescu a fost mutat în Parcul ,,Vârnav”, loc extrem de potrivit, ideal, chiar, aici Poetul dominând mereu, cu geniul său, conştiinţa noastră românească, fie că ,,vreme trece, vreme vine”.